Zice o vorbă că atunci când viața îți dă lămâi, să-ți faci o limonadă. Ei bine, asta am încercat și eu să fac, atunci când soțul meu m-a părăsit pentru o femeie care are jumătate vârsta lui. Am mers mai departe singură și mi-am propus ca tot ce voi face de acum înainte, să fie pentru cei doi copii ai mei. Acum însă sunt într-o situație disperată, pentru că de când a plecat, abia mai reușesc să-mi întrețin copiii.
Am ajuns în situația în care merg prin vecini să cer ce să mă ajute cu o cană de detergent sau o legătură de zarzavat, ca să le pot găti copiilor o ciorbă, pentru că banii mei se duc aproape toți pe facturi și întreținere. Cel mai mare, care are 12 ani, mai înțelege că sunt unele probleme. Mă vede mereu tristă și se întristează și el. Mă întreabă dacă mai vine tati acasă și eu nu știu cum să-i spun. Nici nu vreau să-i mint, să-și facă speranțe deșarte.
Știe și că nu ne permitem tot ce și-ar dori. În realitate, nu ne permitem nimic din ce și-ar dori și mi se rupe sufletul când văd cum se uită la alți copii, care au mereu haine frumoase, jucării interesante sau telefoane de ultimă generație. Dar cu cea mică e foarte greu. Vede păpușele în reclame sau în pliantele ce vin în postă și e mereu tristă că nu poate avea nimic din toate astea.
Sunt într-o situație disperată
Problema mea e nu că nu au jucării, ci mă gândesc cu disperare ce le mai pun pe masă, cu ce-i mai îmbrac. Copiii sunt în creștere. Dacă vine frigul mai repede și nu apuc să le iau haine de iarnă, vor purta pantalonii deasupra gleznelor, până la următorul salariu. Pentru că nu am cum să le cumpăr mai repede haine groase. Acum mai au hainele de vară de anul trecut, pentru că le-am luat cu o mărime mai mare. Dar cele de iarnă sunt de du ani, la toamnă nu le vor mai fi bune.
Singura persoană care mă mai ajută este mama mea, care mi-a rămas alături mereu. Însă și situația ei e dificilă. Dincolo de faptul că are o pensie de nimic, jumătate din ea se duce pe medicamente, ea fiind cu transplant renal deja de câțiva ani.
Fiindcă sunt disperată să nu-mi pierd locul de muncă, am început să accept orice. Deși îmi dau seama că acum șeful meu mă exploatează la maximum. Îmi dă sarcini care depășesc competențele mele. Însă nu pot să le refuz, pentru că mi-e teamă că în secunda următoare mă va înlocui. Așa am ajuns să muncesc, practic, cât pentru doi, însă salariul meu a rămas nemodificat de ani de zile.
Refuză orice contact cu copiii
Partea și mai proastă este că de când a plecat, soțul meu refuză să ia legătura cu copiii lui. Cea mică încă plânge de dorul lui și mă doare sufletul doar uitându-mă la ea cum suferă. Iar furia mea crește cu atât mai mult cu cât el nici măcar nu vrea să o vadă. Nu mai vorbesc să mă ajute cu bani pentru creșterea lor.
El acum mă presează pe mine să introduc acțiunea de divorț, însă eu nu știu ce să fac. Eu aș vrea să vină înapoi acasă, să se ocupe de familia lui, de copiii lui care suferă enorm. Pe de altă parte știu că mi-ar fi greu să-l iert. Însă copiii ar fi fericiți și asta probabil că m-ar motiva să-l accept din nou acasă. El însă vrea să se căsătorească cu tânăra lui amantă.
M-am gândit chiar să-mi mai iau un job, însă atunci copiii mei vor fi singuri toată ziua. Iar asta nu e o metodă potrivită de a-i crește. Chiar sunt într-o situație disperată din care nu mai știu cum să ies.
