Totul a început subtil. În primele săptămâni, nici măcar nu am observat schimbările. Poate că eram prea ocupată cu serviciul, cu copiii și cu toate celelalte treburi cotidiene. Dar, treptat, comportamentul lui Mihai a devenit imposibil de ignorat. Era ca și cum un zid invizibil s-ar fi ridicat între noi, iar bărbatul pe care îl cunoșteam și iubeam se transformase într-un străin.
Inițial m-am gândit că trece printr-o perioadă stresantă
Într-o dimineață, când i-am adus cafeaua la pat, a zâmbit politicos, dar rece. Nu a fost zâmbetul cald cu care eram obișnuită, acela care îmi încălzea inima indiferent cât de greu era ziua ce urma. Am încercat să nu mă gândesc prea mult la asta, spunându-mi că poate are o perioadă mai stresantă la muncă. Dar, seara, când am vrut să discutăm despre ziua noastră, răspunsurile lui erau monosilabice și lipsite de interes.
Serile pe care le petreceam împreună s-au transformat în momente de tăcere stânjenitoare. Ne uitam la televizor fără să schimbăm vreo vorbă, iar când încercam să aduc vorba despre ceva, orice, el părea complet dezinteresat. Am început să mă simt invizibilă în propria mea casă.
Îmi amintesc o noapte deosebit de dureroasă. Ne-am întins în pat, fiecare pe marginea lui, ca doi necunoscuți care împart din greșeală aceeași cameră. Încercam să-mi găsesc curajul să-i vorbesc, să-l întreb ce se întâmplă, dar cuvintele îmi rămâneau înțepenite în gât. Frica de a auzi răspunsuri dureroase era prea mare.
Într-un sfârșit, am decis că trebuie să aflu adevărul, oricât de greu ar fi fost. Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, m-am așezat lângă el pe canapea și i-am spus direct: „Mihai, ce se întâmplă cu noi? De ce te porți așa de distant? Simt că te pierd și nu știu ce să fac”.
Mi-a zis că are nevoie de timp
El și-a ridicat ochii din telefon, m-a privit o clipă și apoi a lăsat privirea în jos. Pentru un moment, mi s-a părut că văd o umbră de tristețe în ochii lui, dar a dispărut la fel de repede cum a apărut. „Nu știu ce să-ți spun, Ana, a răspuns el, încet. Cred că pur și simplu… am nevoie de timp să-mi pun ordine în gânduri”.
Acea propoziție mi-a străpuns inima. Timp pentru ce? De ce? Îl iubeam pe Mihai cu toată ființa mea și mă durea să văd cum se îndepărta de mine. Dar am știut că trebuie să îi dau spațiu, oricât de greu mi-ar fi fost.
Zilele treceau încet, iar distanța dintre noi părea să se adâncească. Am început să-mi pun întrebări dureroase: era vorba despre altcineva? Sau poate pur și simplu nu mă mai iubea? Gândurile acestea mă măcinau, dar nu voiam să-i fac vreun reproș fără să am certitudini.
Citește și Nu vreau să mă căsătoresc, dar părinții iubitului meu insistă să facem nunta
Mi-a dezvăluit de ce s-a purtat ca un străin cu mine
Într-o seară, după aproape o lună de tensiune și incertitudine, Mihai s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. Avea un aer hotărât și o privire pe care nu o mai văzusem de mult timp. M-a rugat să stăm de vorbă. Ne-am așezat la masă și el a început să vorbească:
„Ana, îmi pare rău pentru tot ce te-am făcut să simți în ultima perioadă. Nu am știut cum să-ți spun, dar am trecut printr-o criză personală. Am simțit că nu mai sunt eu, că viața mea a devenit o rutină fără sens. M-am pierdut pe mine însumi și m-am închis în mine, fără să realizez cât de mult te rănește asta”.
Lacrimile îmi curgeau pe obraji. Era prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil, atât de deschis. Am întins mâna și i-am cuprins-o pe a lui.
„Mihai, te iubesc. Trebuie să trecem prin asta împreună. Nu mai vreau să simt că trăiesc cu un străin. Spune-mi cum pot să te ajut”.
Și atunci, pentru prima dată în multe săptămâni, el a zâmbit. Un zâmbet sincer, plin de recunoștință și de speranță. Am știut atunci că, oricât de greu ar fi fost, vom reuși să reconstruim ceea ce am pierdut. Împreună.
Citește și Îmi spune că mă iubește, dar vrea să ne despărțim. Nu mai înțeleg nimic
