Indiferent cât ai încerca să-i mulțumești pe cei dragi, parcă niciodată nu este suficient. Efortul depus îl poți simți tu, dar nu și ei. Mie soțul îmi reproșează că nu mă gândesc la el. Dar el nu vede că tot ce fac e pentru noi. Sunt mereu prinsă între muncă și casă. Pe lângă faptul că sunt epuizată, nici nu găsesc înțelegere la el.
Am o rutină bine stabilită
Mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci, înainte ca soarele să își facă apariția pe cer. E o rutină bine stabilită: pregătesc micul dejun, aranjez mesele, verific lista de sarcini pentru ziua respectivă. Știu că la birou mă așteaptă o zi lungă, dar nu am timp să mă gândesc la asta. În momentul în care copiii se trezesc, începe haosul de dimineață: ghiozdane de pregătit, uniforme de călcat, prânzuri de împachetat. Abia reușesc să îmi beau cafeaua pe fugă.
Ziua la serviciu e o cursă continuă. Telefonul sună necontenit, emailurile se adună în inbox, iar întâlnirile se țin lanț. Dar mă descurc. Îmi fac treaba conștiincios, știind că fiecare oră petrecută aici aduce bani necesari pentru casa noastră. Apoi, la sfârșitul zilei, mă grăbesc să ajung acasă, unde mă așteaptă alte responsabilități: cină de pregătit, teme de verificat, curățenie de făcut.
Seara, când copiii sunt în sfârșit în paturile lor și casa se liniștește, simt o oarecare ușurare. Mă gândesc că, în sfârșit, am făcut tot ce trebuia pentru ca lucrurile să meargă bine. Dar atunci, el apare în pragul ușii dormitorului, cu acea expresie obosită și dezamăgită.
Soțul îmi reproșează că nu mă gândesc la el
„Nu te mai gândești la mine,” spune, iar cuvintele lui au greutatea unei poveri pe care nu o pot ignora. Îmi spune că munca mea și preocuparea pentru casă nu sunt suficiente. Că el se simte neglijat, că nu mai petrecem timp împreună ca înainte.
Mă simt sfâșiată. Mă străduiesc din răsputeri să țin totul sub control, să fiu acolo pentru toți, dar parcă niciodată nu e destul. Încerc să îi explic că tot ce fac, fac pentru noi, pentru familia noastră. Dar cuvintele par goale, iar el rămâne tăcut, privindu-mă cu ochi triști.
Îmi amintesc de zilele când eram doar noi doi, fără griji, fără obligații. Ne plimbam ore în șir, vorbeam despre orice, râdeam. Acum, aceste momente par îndepărtate, ca un vis dintr-o altă viață. Îmi doresc să găsesc o cale să-l fac să înțeleagă că încă îmi pasă, că încă îl iubesc. Dar nu știu cum să fac asta în mijlocul tumultului zilnic.
În acea noapte, adormim întorși cu spatele unul la celălalt, fiecare pierdut în propriile gânduri. Și mă întreb, în tăcerea nopții, dacă vom reuși vreodată să regăsim echilibrul, să ne redescoperim unul pe celălalt. Simt o lacrimă caldă alunecând pe obraz și îmi promit că mâine voi încerca mai mult. Că voi găsi timp și pentru noi, chiar dacă va trebui să lupt cu toate forțele.
Citește și Iubitul meu duce o viață dublă. Sunt total dezamăgită, nu-mi revin din șoc
