Pentru mulți părinți, mofturile celor mici, cum ar fi alegerea unei anumite farfurii sau insistența asupra unei rutine stricte la culcare, par doar o etapă firească de dezvoltare. Totuși, specialiștii atrag atenția că, în unele cazuri, aceste comportamente pot ascunde debutul unei tulburări obsesiv-compulsive (OCD). Deși este asociată de obicei cu adolescenții sau adulții, această afecțiune poate apărea chiar și la copiii de vârstă preșcolară. Recunoașterea timpurie a semnelor și sprijinul adecvat pot fi decisive pentru evoluția copilului și pentru liniștea întregii familii.
Cât de devreme poate apărea OCD?
Deși cel mai des OCD se manifestă între 8 și 12 ani sau în adolescența târzie, Fundația Internațională pentru OCD arată că diagnosticul poate fi pus și la copii de vârstă preșcolară. Un studiu publicat în Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry estimează că între 1 și 3% dintre copii și adolescenți se confruntă cu această tulburare, unele cazuri apărând chiar înainte de vârsta de 5 ani.
Psihologii explică faptul că diferențierea între comportamentele normale și cele problematice se face analizând trei criterii: nivelul de distres al copilului, măsura în care obiceiurile interferează cu viața de zi cu zi și persistența acestor manifestări pe o perioadă de săptămâni sau luni.
De exemplu, o rutină de seară care durează mai mult de o oră, trebuie reluată de la început dacă pașii nu sunt „corecți” și provoacă o criză puternică dacă este întreruptă, ar putea fi mai mult decât un simplu obicei. Alte semnale de alarmă includ spălatul excesiv sau evitarea unor jucării și locuri din cauza unor frici ori ritualuri care par lipsite de logică.
Rolul părinților și al mediului
Un factor important este modul în care părinții răspund acestor comportamente. Pentru a evita crizele, mulți ajung să își organizeze viața după regulile copilului, ceea ce întărește compulsia. De pildă, schimbarea constantă a farfuriei sau respectarea unei rutine stricte la culcare pot transforma situația într-o regulă dificil de gestionat.
Chiar dacă copilul nu pare întotdeauna foarte afectat, părinții resimt adesea epuizarea de a trăi sub „regulile OCD-ului”. De asemenea, istoricul familial are un rol important, deoarece tulburările de anxietate și OCD apar frecvent în cadrul acelorași familii.
Cum pot acționa părinții
Specialiștii recomandă părinților să înceapă să sprijine copilul chiar și fără un diagnostic oficial. Printre pașii utili se numără recunoașterea emoțiilor celui mic, atribuirea unui nume anxietății pentru a o face mai ușor de înțeles și încurajarea unor mici schimbări care contrazic comportamentul compulsiv, dar într-un cadru sigur.
De exemplu, se poate crea o „hartă a curajului”, cu opriri care marchează pași mici și o „comoară” la final, cum ar fi o ieșire la înghețată. Aceste metode ajută copilul să facă față fricii într-un mod accesibil și motivant.
Dacă îngrijorările persistă, evaluarea profesională este recomandată. Aceasta include discuții cu părinții, observații asupra comportamentului copilului și informații de la educatori.
Tratament și șanse de recuperare
Terapia cognitiv-comportamentală (CBT), combinată cu expunerea și prevenirea răspunsului (ERP), este considerată una dintre cele mai eficiente metode de tratament, chiar și pentru copiii foarte mici. Intervențiile timpurii pot reduce considerabil impactul OCD asupra vieții copilului și a familiei.
Specialiștii subliniază că OCD și tulburările de anxietate nu trebuie privite ca afecțiuni permanente. Cu sprijin și tratament adecvat, copiii pot depăși simptomele și își pot recăpăta echilibrul emoțional și social.
