Așa se întâmplă când o faci pe viteaza și ești convinsă că ție nu ți se poate întâmpla. Credeam că vom fi prieteni pentru totdeauna. Dar una e ce zice mintea, și alta ce zice inima. M-am îndrăgostit de cel mai bun prieten al meu. Partea proastă e că el nu mă iubește ca femeie.
Pe Marian îl cunosc de când mă știu. Mamele noastre ne duceau împreună la grădiniță. Erau prietene și ieșeam deseori împreună la joacă. Și acum parcă văd imaginea lor pe bancă și sentimentul de liniște pe care îl aveam când ele stăteau acolo și noi doi ne jucam, vegheați de ele două. Când Marian își punea mâna pe umărul meu, simțeam că suntem de neînfrânt împreună și că nimic rău nu mi s-ar putea îmtâmpla. Sentimenul acela de siguranță pe care îl aveam în preajma lui m-a urmărit mereu.
Ca adult, l-am căutat în preajma altor oameni, dar niciodată nu l-am mai găsit. Nu la același nivel. Cu el nu am avut niciodată, în toată copilăria noastră, o ceartă din acelea specifice copiilor. Din contră, el mereu mă proteja în fața oricui. Chiar și în fața părinților îmi lua apărarea. Îmi spunea mereu că atunci când vom fi mari, vom fi frați. Și după ce am devenit adulți chiar a fost ca frații, cu toate că acum ne amuzăm de visul nostru de copii.
M-am îndrăgostit de cel mai bun prieten la meu
La un moment dat însă s-a schimbat ceva. Nu știu dacă a fost brusc sau s-a întâmpat treptat. Nu-mi dau seama. Cert este că s-a schimbat ceva după ce m-am despărțit de iubitul meu. A fost o relație de aproape 10 ani care s-a terminat cu o ceartă urâtă. M-am trezit în stradă cu bagaj cu tot și nu aveam unde să merg. Evident, Marian m-a primit la el în apartament, mi-a dat o cameră, m-a lăsat să-mi plâng amarul pe umărul lui și atunci am avut o revelație. Mi-am dat seama că el mi-a fost mereu alături, prin orice situație am trecut.
Desigur, și eu am fost acolo pentru el, dacă stau să mă gândesc. El a fost căsătorit, însă după nici un an, soția lui a fost răpusă de o boală cruntă. Atunci a stat la noi, în apartamentul iubitului meu, aproape trei luni, până când s-a estompat un pic șocul și a aceptat să meargă la terapie. Când iubitul meu a încercat să-mi spună că îl deranejază, i-am răspuns să nu mă pună să aleg între el și cel pe care-l consideram fratele meu și care trecea prin drama vieții lui. Mai greu, dar până la urmă a acceptat. Însă la doi ani după acest eveniment m-am trezit părăsită, cu bagajele în brațe și scoasă din apartament.
Ne-am fost alături mereu
Amândoi am trecut prin momente dificile și ne-am fost alături, însă după ce m-a primit la el în apartament am avut un flash. Mi-am dat seama că sunt extrem de mici șansele să cunosc un alt bărbat ca Marian, care să mă suporte cu toanele mele, cu momentele de plâns sau de îmbufnare, să-mi aducă ciocolată în perioadele dificile din lună sau să aibă mereu batiste la el doar pentru că știe că eu plâng des.
Având atât de multă încredere în el nu mi-a fost greu să-i mărturisesc, însă acum îmi pare rău că am făcut-o. El nu cred că simte la fel. Cel puțin până acum nu mi-a răspuns nicicum, dar nici nu m-a încurajat să cred că și-ar dori o relație cu mine. Acum mi-e ciudă pe mine pentru că, probabil, de-a lungul anilor or fi fost semnale, dar eu nu le-am observat. Acum m-am îndrăgostit de cel mai bun prieten al meu și pare a fi prea târziu.
Problema este că va trebui în curând să mă mut, pentru că situație devine din ce în ce mai penibilă. Înțeleg că nu vrea o relație cu mine, dar totuși mă vrea aproape. Asta mă face să mă simt și mai ciudat în prezența lui și am nevoie acum de puțină distanță, ca să înțeleg ce se petrece cu viața mea.
