În ciuda eforturilor și sacrificiilor pe care femeile le-au adus în sprijinul României de-a lungul secolelor, recunoașterea lor pe plan politic a întârziat să apară. Deși „Marea Unire” din 1918 a împlinit multe năzuințe naționale, nu a adresat nevoile fundamentale ale femeilor, care încă erau private de drepturi politice și administrative. Acest context de inegalitate, deși evident și dureros, nu a fost suficient pentru a mobiliza imediat o schimbare.
Regele Carol al II-lea a oferit drept de vot femeilor
Abia în 1938, la două decenii după Unire, dictatura regelui Carol al II-lea a oferit femeilor dreptul de vot. Cu toate acestea, dreptul era limitat la femeile de peste 30 de ani, care aveau o anumită educație. În acea perioadă, democrația era deja erodată, iar votul devenise un instrument mai degrabă simbolic decât unul de reală putere politică.
Trecerea la regimul comunist în 1948 a adus cu sine o nouă Constituție, care promitea egalitate totală între cetățeni, inclusiv între bărbați și femei.
„Toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură, profesiune (…) au dreptul să aleagă şi să fie aleşi în toate organele Statului,” stipula legea.
Însă, la fel ca în perioada dictaturii lui Carol al II-lea, acest drept a fost mai mult o formalitate sub regimul autoritar comunist, care și-a exercitat controlul asupra tuturor aspectelor vieții politice.
Femeile au luptat pentru dreptul la vot
Cu toate acestea, lupta femeilor pentru drepturi egale nu a fost una simplă. După Primul Război Mondial, mișcarea feministă din România a devenit din ce în ce mai vocală și mai organizată. În ciuda rezistenței puternice din partea bărbaților din acea perioadă, care vedeau votul feminin ca pe o amenințare la stabilitatea socială, femeile au continuat să lupte pentru locul lor în viața politică.
Un exemplu notabil este articolul scris de Veturia Mileva Marcovici în 1932, în care aceasta reflecta asupra primelor victorii feministe, inclusiv obținerea dreptului de vot la alegerile locale din 1929. „Ani de-a rândul citeam cu emoţie în revistele străine, despre activitatea femeilor primari, ori consiliere comunale din atâtea ţări ale pământului”, scria aceasta, evidențiind cât de departe ajunseseră femeile românce în această luptă.
În ciuda acestor realizări, misoginia era larg răspândită, inclusiv în rândurile unor figuri publice importante. De exemplu, Titu Maiorescu, unul dintre cei mai proeminenți intelectuali ai vremii, susținea că „femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mişcarea societăţilor culte” din cauza unei presupuse diferențe de capacitate craniană între bărbați și femei. De asemenea, Tudor Arghezi a ironizat mișcarea feministă în scrierile sale, considerând-o o „dorință de Capitală”, în opoziție cu valorile tradiționale rurale.
Dreptul la vot în alegerile locale a fost obținut în 1929
Totuși, în ciuda acestor opinii, femeile au continuat să câștige teren. Legea din 1925 privind unificarea administrativă a inclus prevederi pentru cooptarea femeilor în consiliile comunale, iar în 1929, femeile au obținut dreptul de vot în alegerile locale. Aceasta a fost o victorie importantă, deși condiționată de factori precum educația și statutul social.
Astăzi, în contextul Centenarului Marii Uniri, este esențial să ne amintim că drepturile fundamentale de care ne bucurăm nu au fost mereu o realitate și că, pentru femei, lupta a fost lungă și dificilă. Acest drum al emancipării feminine a fost pavate de sacrificii și eforturi susținute, multe dintre ele trecute sub tăcere de-a lungul timpului.
