După ce mama mea a murit, nu am crezut că îmi mai revin vreodată. Am iubit-o enorm, era aerul pe care îl respiram, dar mai târziu am aflat cât de mult m-am înșelat. Cine era ea cu adevărat, aveam să aflu mult mai târziu, după 10-15 ani de suferință. Ce făcuse ea din mine, la fel… a fost ca o piatră cu care am trăit mult timp legată de gât, dar pe care ușor-ușor am învățat să o șlefuiesc.
Mă numesc Cosmina, sunt dintr-o localitate de pe lângă Sibiu, nu are importanță numele.
Mama, extrem de apreciată, de… perfectă!
Mama era genul de persoană care îți părea de încredere, care voia să pară că face totul pentru copilul ei. Dar, în realitate, era o femeie care m-a ținut legată de ea ca pe un obiect. Nu aveam voie să mă bucur de nimic fără permisiunea ei, iar când aveam curajul să visez la ceva, îmi tăia aripile imediat. Mi-a spus că sunt slabă, că nu sunt făcută pentru lumea asta, că nimeni nu mă va iubi vreodată ca ea. Și am ajuns să o cred.
Când a murit, am simțit un gol de neimaginat. Nu doar pentru că pierdusem un om drag, ci pentru că pierdusem singura structură de viață pe care o știam. A urmat o perioadă de ani întregi în care am trăit ca într-o ceață. Mă trezeam, mergeam la muncă, mâncam, dormeam. Fără planuri, fără dorințe, fără speranță. Eram vie, dar pe dinăuntru eram complet amorțită.
Viața fără mama era grea
Am lucrat o vreme ca vânzătoare, apoi am găsit un job la un mic birou de contabilitate. Nu pentru că îmi plăcea, ci pentru că părea sigur, predictibil. Îmi era teamă de orice provocare. Când apărea o situație nouă, îmi simțeam stomacul strâns de panică. Îmi era teamă să vorbesc, să ies în evidență. Dacă cineva mă privea mai lung, îmi venea să plec. Simțeam că sunt mereu în plus, că trebuie să cer voie ca să exist. Îmi spuneam în gând ce îmi spusese mama toată copilăria: „Nu te descurci singură.”
Ani la rând am evitat prietenii, relațiile. Când cineva se apropia, mă retrăgeam. Zâmbeam mecanic, vorbeam puțin și așteptam momentul în care sigur o să descopere „cât de puțin valorez”. Îmi spuneam că nu merit să fiu iubită. Că nici nu știu ce înseamnă iubirea, de fapt.
Mi-era frică să iubesc, nuputeam să cred!
Totul s-a schimbat într-o zi de toamnă, când a fost angajat un nou coleg în firmă. Bogdan. Avea o atitudine calmă, blândă, dar și hotărâtă. M-a salutat cu un „Bună!” sincer și mi-a zâmbit, iar eu am simțit imediat că trebuie să fiu în gardă. Am fugit de el săptămâni întregi. Nu răspundeam la glume, nu intram în vorbă. Îmi inventam treburi doar ca să evit să stau în aceeași încăpere. Îmi era frică să nu vadă cât de mică eram înăuntru. Cât de puțin eram.
Dar el nu a renunțat. Încet, cu răbdare, a continuat să fie acolo. Nu invaziv, nu agresiv, doar… constant. Mi-a adus o cafea într-o dimineață. Apoi mi-a spus, într-o pauză, că i se pare că am o voce liniștitoare. Am râs, încurcată, și am zis: „Nu cred”. El s-a uitat direct la mine și a zis: „Asta faci mereu? Refuzi orice compliment?”.
El nu mi-a spus ce trebuie să fac…
A fost prima dată când m-am simțit văzută, nu judecată. În săptămânile următoare, a început să mă scoată la plimbări scurte, apoi la o cafea în oraș. M-a întrebat despre mine, dar nu în mod insistent. Și, mai ales, a fost primul om care nu mi-a spus niciodată ce ar trebui să fac. Mă asculta. Iar eu, pentru prima dată, am început să-mi aud propria voce.
Relația cu Bogdan a fost la început grea, dar nu din vina lui. Eu nu știam cum să iubesc. Nu știam să primesc. Nu credeam că merit. Mă simțeam mereu vinovată că cineva mă place, că are grijă de mine, că mă sprijină. Dar el a rămas. M-a ținut de mână când plângeam fără motiv. Mi-a spus că nu trebuie să fiu perfectă. Și încet-încet, am început să cred și eu.
Citește și:
Azi, am aflat cine sunt!
Azi, nu pot spune că sunt vindecată complet. Rănile din copilărie nu dispar cu totul. Dar știu cine sunt. Știu ce merit. Știu că nu sunt slabă. Și mai ales, știu că iubirea nu înseamnă să fii controlat, ci sprijinit.
Locuiesc cu Bogdan într-un apartament mic, dar primitor. Am prieteni. Ies din casă cu capul sus. Încă mai am zile în care mă îndoiesc de mine, dar acum am vocea mea care-mi spune: „Ești suficientă. Așa cum ești.”
Sper ca povestea mea să ajungă la cineva care are nevoie de ea. Să știe că, oricât de greu ar fi, se poate. Poți ieși din umbra unui părinte care ți-a frânt încrederea. Poți învăța să te iubești. Și, mai ales, poți fi iubit cu adevărat.
