Uneori, când mă privesc în oglindă, văd în fața ochilor o fetiță cam de șase ani, care cerșește iubirea celor din jur și vrea să creadă că ea valorează ceva. Încearcă să spună că nu e invizibilă, dar din păcate nimeni nu o aude, nu o vede. Este modul meu de a-mi explica ceea ce sunt astăzi. Mă refer la faptul că, deși sunt căsătorită, am o relație cu vecinul meu.
Nu suntem fericiți în căsniciile noastre
Desigur, niciunul nu suntem fericiți în căsniciile noastre, dar acea fetiță pe care o văd când mă uit în oglindă îmi tot spune să mai încerc, că poate mâine voi avea mai mult noroc.
Din păcate, încerc de 15 ani în căsnicia asta. Însă totul e în zadar. Știu că nu mă mai iubește, dar nu mă lasă să plec doar din orgoliu. Și pentru că mă consideră proprietatea lui. Dacă aș încerca să plec, ar face să pară că totul s-a petrecut din vina mea, m-ar descrie ca pe un monstru. Desigur, nu ar scoate un sunet despre nopțile lui când nu vine acasă, nici despre telefoanele primite în noapte sau femeile care și-au lăsat diferite obiecte la mine în pat. Despre astea oricum nu știe nimeni pentru că dacă spun ceva, violența e ceva obișnuit la el.
Apoi, mai sunt și copiii. Nu aș putea concepe să plec fără ei, iar el nu mi i-ar lăsa niciodată. În orice caz, nu fără o luptă pe viață și pe moarte.
Pe de altă parte, atunci când vine vorba despre copiii mei, îmi dau toată silința ca traumele mele din copilărie să nu fie transferate asupra lor. Le-am acordat toată atenția pe care nu am avut-o eu și i-am învățat pe amândoi să aibă stimă de sine, să fie convinși că sunt valoroși, că merită.
Am o relație cu vecinul meu
Psihologul mi-a spus că mi-am ales soțul pentru că m-am „asigurat” că îmi va declanșa aceleași traume cu care eram obișnuită în copilărie. Desigur, inconștient. Din păcat, eu nu știu dacă asta este explicația pentru rateul din căsnicia mea, dar cert este că mă simt mai tot timpul acea fetiță neiubită, nedorită, venită prea târziu pe lume, doar ca să încurce lucrurile. Iar singura persoană care reușește să mă facă să ies din starea asta este Marcel, vecinul meu. Știu cum sună. Chiar dacă nu o spun cu voce tare, o aud în mintea mea. „Sunt amanta vecinului meu”. Dar aș renunța la orice pe lumea asta, mai puțin la el și la copiii mei.
Nu știu unde o să ducă relația asta, nu știu ce ne va aduce nouă, dar momentele pe care le trăim împreună sunt cele care îmi dau puterea de a merge mai departe în viața asta, care altfel, nu îmi mai aduce nimic bun.
Probabil că sunt și într-o depresie acum, însă relația cu Marcel, mă ajută mereu să ies la suprafață.
Știu că ne asumăm un risc imens când ne întâlnim astfel, pe ascuns. Avem o garsonieră închiriată într-un loc discret și petrecem acolo, uneori, chiar și ore.
El nu are copii, pentru că soția lui nu își dorește. El spune mereu că ar vrea divorțeze. Dar dacă ar pleca de aici nu ne-am mai putea întâlni atât de des. Acum ne vedem mereu, fiind și prieteni de familie.
Mă bucur de fiecare moment petrecut cu el
Știu că nu voi avea niciodată puterea să mă despart de soțul meu, pentru a putea fi cu Marcel. Poate doar când vor fi mari cei doi băieți, care acum au 10 și 14 ani. Dar până atunci îmi promit să mă bucur de fiecare moment pe care-l voi putea fura alături de Marcel, la garsoniera noastră. De fiecare vizită la noi sau la ei. De fiecare joc rummy sau filme pe care le vizionăm toți patru, de fiecare ieșire la iarbă verde sau orice alte momente pe care le vom petrece împreună. Îmi e de ajuns să-l știu aproape, chiar și când nu suntem singuri.
E ciudat. Împotriva a tot ce am fost învățată, nu mă simt vinovată de faptul că am o relație cu vecinul meu. Ba, după cât am îndurat în căsnicia asta, am sentimentul că mi se cuvine un moment de fericire, chiar dacă e doar pe furiș.
