Sărbătorile sunt în general un bun motiv de a petrece timp cu familia. Abia aștepți să fii lângă ai tăi, fie și pentru doar câteva ore. Însă când ai trecut de 30 de ani și nu te-ai căsătorit, aceste ocazii devin terorizante. Mi-e greu să le explic cum se face că am 30 de ani și sunt singură. Și nu am cum să scap de vreo mătușă intrigată de statutul meu, care mă întreabă când am de gând să mă așez și eu la casa mea.
Pur și simplu îmi vine să nu mai merg deloc pe la ai mei. Tata e ceva mai înțelegător, noi am avut mereu o relație foarte bună. Însă cu mama e mult mai dificil. De când mă vede că intru în casă, începe cu întrebările indiscrete. E curioasă dacă mă văd cu cineva. Și dacă mai sunt și alți musafiri în casă, totul e și mai penibil.
Mi-e foarte greu să-i explic mamei că nu am timp de ieșit la întâlniri, când lucrez de la 9 dimineața la 7 seara. Ajung acasă atât de obosită, încât nu vreau decât să mă arunc în pat, eventual să fac un duș înainte. Nici măcar să-mi gătesc ceva nu am timp. Și dacă aș găti, nu aș avea când să mănânc, pentru că la ora la care ajung eu acasă deja e târziu chiar și pentru cină.
Am 30 de ani și sunt singură
Nu-i pot explica mamei că bărbații pe care-i întâlnesc, cu greu, în jurul meu sunt, pur și simpu, sub așteptările mele. Da, probabil că am așteptări mari. Dar nici eu nu ofer mai puțin. Însă cred că genul meu de femei îi intimidează pe bărbați. Iar eu prefer să rămân singură pentru totdeauna, decât să fiu cu cineva doar să-i fac pe plac mamei, sau să respect niște norme sociale absurde. Pentru asta e responsabil fratele meu, care s-a căsătorit la momentul potrivit, cu fata potrivită, care face totul ca la carte. Eu, în schimb, am fost mereu un fel de oaie neagră a familiei, care face totul pe dos. Cea care a rupt tradiția familiei de a studia dreptul și s-a dus la medicină. Sunt cea care a făcut familia de râs, mergând la voluntariat în Africa pentru câteva luni de zile. Nu le pot explica faptul că acolo am învățat practic mai multe decât aici într-un an de studii teoretice.
Pur și simplu mi-e greu să-mi fac o relație cu o astfel de viață. Iar bărbații pe care-i cunosc nu se ridică la nivelul așteptărilor mele. Nu cred că e greșit să ai o pasiune, să-ți faci meseria cu dăruire. Nu aș putea trăi altfel, doar ca să fiu „în rând cu lumea”. Meseria mea îmi aduce cele mai mari satisfacții. Iar dacă nu voi cunoaște pe cineva cu care să am ce împărtăși, pur și simplu voi rămâne singură. Pe mine nu mă deranjează să spun că am 30 de ani și sunt singură. Aș putea să spun asta și la 40 de ani, și la 50, atâta timp cât nu l-am întâlnit pe cel care să vibreze pe aceeași frecvență cu mine.
