Nu suntem căsătoriți legitim, dar locuim împreună de 11 ani și avem doi copii minunați. Îi iubim amândoi pe cei mici și copiii ne adoră. În special pe tatăl lor, care ai zice că e în mintea lor. Asta pe de o parte e foarte bine. Dar pe de altă parte, m-am săturat să fiu bărbatul în casă. Indiferent despre ce problemă e vorba, el nu are nicio părere. El mă întreabă pe mine și așteaptă de la mine ultimul cuvânt.
E un tată minunat pentru copii, dar …
E foarte frumos să ai un partener de viață care e un tată minunat pentru copii. Un partener care nu face crize de gelozie, îți acordă suficientă libertate încât să nu te simți sufocată. Dar, parcă, uneori, ai nevoie de un sprijin serios. Vrei o părere de la el, vrei să vezi că e implicat și responsabil. Nu vrei doar un alt copil de care să ai grijă.
Pur și simplu simt că nu mai pot. Oricât îi explic, nu-l pot face să înțeleagă că nu-mi e bine așa. Vreau să mă simt femeie, să mă îngrijesc de copii și de mâncare, măcar puțin. Să nu trebuiască să mă ocup și de lucrurile bărbătești.
Dacă s-a înfundat toaleta, eu trebuie să caut un instalator. Când am schimbat mobila în bucătărie a trebuit să stau eu lângă meșter să-mi explice ce soluții tehnice există pentru ceea ce-mi doresc. Mergând chiar mai în urmă, și când am cumpărat apartamentul, tot eu am fost cea care a purtat negocierile la preț, a ținut legătura cu agenția, a făcut demersurile la bancă pentru împrumut. Nu e vorba că nu l-a interesat, dar pur și simplu era prea mult pentru el.
M-am săturat să fiu bărbatul în casă
Chiar simt că nu mai pot. Am deja grijă de doi copii, acum parcă și de el trebuie să am grijă. Nici măcar nu își alege singur hainele. Are nevoie de ajutorul meu, indiferent că e vorba despre o cămașă de mers la birou sau un costum de nuntă. Efectiv, mă face să îndeplinesc un rol de mamă și pentru el.
Dacă se îmbolnăvește vreunul dintrer copii, se topește tot, nu mai e capabil să reacționeze. Ce să mai spun despre momentul în care cel mic, Vlăduț, s-a accidentat. Avea patru ani și Adrian, iubitul meu, l-a dus la un loc de joacă de lângă blocul nostru.
Există acolo un tobogan pentru cei de vârsta lui. Adrian l-a urcat acolo și i-a dat drumul să alunece. Dar Vlăduț s-a speriat și a vrut să se prindă cu mânuța de margine. Din cauza vitezei, s-a lovit. Nu s-a întâmplat nimic grav, deoarce era un tobogan mic, prea puțin riscant. Dar, oricum, Vlăduț s-a rănit puțin la mânuță. Adrian, în schimb, a rămas inert. Nu știa ce să facă. M-a sunat panicat să cobor, dar nu putea vorbi de speriat ce era. E drept că Vlăduț plângea, iar mâna părea să se umfle. Sigur că m-am îngrijorat când am văzut, dar nu mi-am pierdut controlul. Ca părinte, nu ai voie să-ți pierzi controlul în astfel de situații. Desigur, asta nu e valabil pentru Adrian.
Vreau mai multă responsabilitate de la el
L-am dus pe Vlăduț la spital urgent, până acolo deja încheiase și cu plânsul, i-au pus mâna în atelă o vreme, ca să stea nemișcată și asta a fost tot. Nu pot să spun că am fost relaxată, dar de controlul tău, ca părinte, poate să depindă viața copilului tău, într-un astfel de caz.
Pur și simplu, nu mai pot și nu știu cum să-i explic că vreau de la el mai multă responsabilitate, mai multă încredere, maturitate. M-am săturat să fiu bărbatul în casă. Am nevoie de el ca bărbat, să se ocupe de partea lui de sarcini. Nu pot să fiu tot eu peste tot.
