Nu am fost niciodată genul de bărbat care să cotrobăie prin lucrurile soției, dar într-o seară, când am vrut să-i găsesc cheile pentru a-i muta mașina, am dat peste ceva ce mi-a tăiat răsuflarea. În fundul genții, ascuns printre facturi și rujuri, am găsit o scrisoare îngălbenită de timp, cu margini uzate, adresată altcuiva. Am recunoscut imediat scrisul ei elegant și, cu o teamă inexplicabilă, am început să citesc. Fiecare cuvânt părea o sabie, dezvăluind o viață pe care nu o știam, o iubire din trecutul ei, poate chiar din prezent. Mâinile îmi tremurau, iar în minte îmi răsuna aceeași întrebare: „Cine ești tu cu adevărat?”
Scrisoare misterioasă
Scrisoarea era datată cu mult înainte să ne cunoaștem, dar conținutul său m-a făcut să mă simt ca și cum citisem un secret interzis. Era adresată unui bărbat pe nume Adrian. Descria momente pline de pasiune, dor și promisiuni care păreau să transcendă timpul. „Dacă ne vom revedea vreodată, știi că totul va începe de la capăt,” scrisese ea. Cuvintele ei aveau o forță pe care nu o mai întâlnisem. Erau pline de intensitate, dar și de vulnerabilitate – o latură pe care nu mi-o arătase niciodată.
Am stat câteva minute cu scrisoarea în mână, încercând să-mi găsesc răsuflarea. În mintea mea se învârteau o mie de întrebări. Cine era Adrian? De ce păstra acea scrisoare? Și, mai presus de toate, ce mai simțea pentru el?
Am ascuns scrisoarea în buzunar, fără să-i spun nimic. În acea noapte, am privit-o lung în timp ce dormea. Era aceeași femeie pe care o iubeam, cu care împărțisem ani de râs, planuri și visuri. Dar acum mi se părea o străină. Ce altceva mai ascundea?
A doua zi, nu am putut să mă concentrez la nimic. La birou, mi-am amintit fiecare moment în care mi-a spus că are întâlniri de lucru sau plecări cu prietenele. Începeam să construiesc scenarii, fiecare mai negru decât celălalt. La prânz, am decis să fac ceva ce nu credeam că voi face vreodată: i-am verificat telefonul.
Nu am găsit nimic suspect. Conversații obișnuite, fotografii de familie, nimic care să sugereze că ar avea o relație în prezent. Dar scrisoarea nu-mi dădea pace. Așa că, în acea seară, am decis să o confrunt.
„Mara, vreau să te întreb ceva,” am început, încercând să-mi ascund nervozitatea.
„Desigur,” a spus ea, zâmbind.
Am scos scrisoarea și i-am pus-o pe masă. Fața i s-a schimbat instantaneu. Zâmbetul i-a dispărut, iar ochii i s-au umbrit de o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată.
„De unde ai asta?” a întrebat, vocea ei tremurând ușor.
„Am găsit-o în geanta ta. Nu am vrut să cotrobăi, dar acum trebuie să știu. Cine este Adrian și de ce păstrezi asta?”
A tăcut pentru un moment lung, timp în care eu simțeam că secundele trec ca niște ore. Apoi, cu o voce aproape șoptită, a început să-mi povestească.
Adrian, marea ei iubire din tinerețe
Adrian fusese marea ei iubire din tinerețe. S-au cunoscut pe când erau studenți și trăiseră o poveste intensă, dar scurtă. Părinții lui nu au fost de acord cu relația lor, iar circumstanțele i-au despărțit. Scrisoarea era ultima amintire pe care o avea de la el, o scrisoare de rămas-bun pe care o păstrase ca pe o relicvă a unui timp care nu avea să se mai întoarcă.
„Nu e nimic între noi acum, îți jur,” mi-a spus, cu lacrimi în ochi. „Dar nu am putut să mă despart de scrisoare. E parte din trecutul meu, din cine am fost înainte să te cunosc.”
Am ascultat-o, dar ceva în mine nu se putea liniști. Înțelegeam că fiecare om are un trecut, dar păstrarea acelei scrisori îmi părea un semn al unui dor neîmplinit. Am încercat să-mi dau seama dacă eram gelos pe Adrian sau pe femeia care fusese Mara înainte să fie soția mea.
De atunci, lucrurile nu au mai fost la fel. O parte din mine continuă să o iubească, dar o altă parte se întreabă dacă nu cumva trăim într-o iluzie. Povestea ei mi-a zdruncinat încrederea nu doar în ea, ci și în ideea de iubire în general. Poate că fiecare dintre noi poartă un secret ascuns în fundul unei genți, unul pe care nici măcar timpul nu-l poate șterge.
