Mă numesc Maria și am o poveste poate fără intrigă, poate fără sare și piper și mai ales fără pasiune. Cu toate acestea, o durere surdă mă cuprinde uneori și îmi doresc să pun capăt acestei situații. Scriu cu inima plină de iubire, dar și cu un mic ghimpe de neliniște. Împărtășesc o dragoste minunată alături de soțul meu, Dan. Suntem căsătoriți de 17 ani, iar viața noastră de cuplu a fost, și este încă, plină de momente frumoase. Însă, de ceva vreme, simt că noi doi suntem ca două ființe care, deși locuiesc sub același acoperiș, trăiesc în două lumi diferite.
Familie, iubire… singurătate
Dan nu a fost întotdeauna așa. La începutul relației noastre, era un bărbat popular, plin de viață, mereu înconjurat de prieteni și cunoscuți. Ne-am îndrăgostit nebunește unul de celălalt, iar el îmi arăta zi de zi cât de mult mă iubește. Împărtășeam totul, de la micile bucurii cotidiene la cele mai profunde gânduri și vise. Îmi plăcea să fim împreună, să ne întâlnim cu prietenii, să călătorim și să explorăm lumea. Însă, pe măsură ce anii au trecut, am observat cum Dan a început să se retragă din ce în ce mai mult în lumea lui.
Acum, Dan își petrece majoritatea timpului acasă, fie în fața televizorului, fie îngrijindu-se de câinii și pisicile noastre, fie în grădină, fie la pescuit sau la vânătoare. În timp ce eu îmi doresc să cunosc oameni noi, să ies în oraș, să socializez, el pare să prefere liniștea și confortul casei, ori singurătatea. Nu mă înțelegeți greșit, îl iubesc pe Dan cu tot sufletul și știu că și el mă iubește la fel de mult. Dar această diferență în stilul nostru de viață începe să devină tot mai vizibilă și mă tem că, în timp, ne-ar putea afecta relația.
O altă șansă apare în proximitate?
În această dorință de a cunoaște lume și de a rămâne conectată la exterior, am început să vorbesc tot mai mult cu un coleg de muncă din alt oraș, pe nume Adrian. Ne vedem de obicei doar de două ori pe an, la întâlnirile firmei, dar între aceste momente, conversăm zilnic online. Adrian este tot ceea ce Dan nu mai este sau cel puțin așa pare: sociabil, plin de viață, gata oricând să vorbească despre orice subiect.
La început, aceste conversații cu Adrian erau pur profesionale, dar cu timpul am început să vorbim despre lucruri mai personale, iar acum mă simt din ce în ce mai atrasă de el. Este o atracție care mă sperie, pentru că știu că este periculoasă. De fiecare dată când îmi verific telefonul și văd un mesaj de la Adrian, simt un fior care mă face să mă simt vinovată față de Dan. Nu am ajuns niciodată la discuții foarte intime sau să îl înșel pe Dan cu Adrian, nici măcar în scris. Însă, nu știu cât aș mai putea să țin situația într-o oarecare normalitate…
Socializarea se pierde odată cu vârsta
Dan nu înțelege nevoia mea de socializare și de a avea o viață mai activă. Refuzul lui de a ieși mai mult, de a se întâlni cu prieteni sau de a călători, mă face să mă simt tot mai izolată. Și cu toate că iubirea noastră nu s-a stins, mă tem că această izolare mă va împinge spre Adrian.
Mă întreb des cum să fac față acestei ispite? Cum să îmi păstrez loialitatea față de Dan, pe care îl iubesc, dar care pare să fie tot mai departe de mine? Știu că soluția nu este să mă refugiez în brațele altcuiva, dar simt că am nevoie de ceva mai mult decât ceea ce îmi oferă Dan acum. I-am spus asta, dar Dan zice că nu este nimic neobișnuit între noi și că oamenii la o vârstă învață să trăiască mai puțin în societate și mai mult pentru ei. Eu nu sunt de aceiași părere, dar simt că vorbesc cu pereții. În plus, nici pe Adrian nu îl pot evita pentru că raportul nostru de muncă presupune să discutăm zilnic și să comunicăm diferite situații și rapoarte din teritoriu. Aștept parcă mereu un semn din univers să știu încotro mă îndrept… În același timp, îmi e frică să nu interpretez singură aceste semne și să o iau pe un drum greșit.
