Nu am crezut niciodată că voi ajunge să spun asta, dar m-am măritat cu un căpcăun. Soțul meu este un abuzator emoțional. Mă face mereu să mă simt vinovată de orice. Chiar și că exist mă simt uneori vinovată. Nu mi-aș fi dat niciodată seama de toate aceste lucruri, dacă nu aș fi ajuns la psiholog. Evident, tot din cauza lui.
Am avut o perioadă în care făceam frecvent atacuri de panică și nimeni, nici chiar eu, nu înțelegeam de ce. Viața mea decurgea fără probleme. Aveam o casă, doi copii minunați, care erau sănătoși și plini de viață. Un soț care mă iubea, cel puțin la nivel declarativ. Nu aveam niciun fel de problemă majoră în viață și atunci când am realizat că fac atacuri de panică, toată lumea a început să-și pună întrebări referitoare la cauza lor.
Soțul meu mă acuza că am o viață paralelă și spunea că de acolo îmi vin atacurile de panică. Spunea că mi-e teamă că voi fi descoperită. Dar când am ajuns la psiholog, împinsă de la spate de el, am descoperit că tocmai el este cauza.
Soțul meu face crize mari de gelozie. E speriat mereu că l-aș putea părăsi pentru alt bărbat. Deși eu nu ies din casă fără el decât, cel mult, până la magazinul din colț. Și asta când el chiar nu poate sa vină cu mine sau e plecat pe undeva.
Soțul meu este un abuzator, chiar dacă nu mă agresează fizic
De asemenea, nu am voie să am prietene decât pe cele agreate de el. De regulă sunt soțiile unor prieteni de-ai lui care îi spun tot ce vorbesc eu cu soțiile lor. Nu m-a deranjat niciodată situația asta. Nu aveam nimic de ascuns, iar faptul că mă iubește atât de mult încât se teme să nu mă piardă mă flatează. Dar la un moment dat am început să obosesc.
Ajunsesem să-mi fie frică să vorbesc cu el pentru că mereu îl deranjam. Orice se întâmpla în casă, era vina mea. Dacă cel mic s-a îmbolnăvit, a fost vina mea. Dacă s-a ars becul la bucătărie, a fost vina mea. Îl sting și aprind prea mult. Dar dacă vine factura la electricitate prea mare, iar e vina mea. Dacă s-a stricat centrala, e vina mea. Dacă nu e suficient de cald în casă, din nou e vina mea. Și tot așa, orice problemă apare, e vina mea.
Chiar și când fiul nostru cel mare a uitat să-și facă temele, a fost tot vina mea. Cel mare preferă să facă sport, nu excelează la învățătură. Dar nici nu e ultimul din clasă. Însă cel mic e pasionat de cărți și de tot ce înseamnă știință. Este în clasa a patra și vrea să facă astronomie. Este foarte bun la învățătură. Însă e vina mea că „îl chinui” pe copil și pun prea mare presiune pe el să aibă note mari.
Nu mai vreau să stau cu el
Sincer, am simțit la un moment dat că sunt într-o situație fără ieșire. Că orice aș face, e greșit. Însă abia când am ajuns la psiholog am înțeles ce se petrece cu mine. Iar de când am început să mă dumiresc, am și răspunsuri pentru acuzațiile lui. Acum nu mai vrea să mă lase să fac psihoterapie pentru că „mi-au băgat în cap gărgăuni”. Dar problema este că eu nu mai vreau să stau cu el. Eu vreau să-l părăsesc. Pentru că soțul meu este un abuzator emoțional. Abia am aflat ce înseamnă acest termen, dar am recunoscut fiecare simptom în coportamentul soțului meu. Căsnicia asta deja mă face să mă simt ca și cum aș fi închisă la ospiciu.
Mă gândesc că băieții mei vor ajunge ca el, dacă au un asemenea model masculin în față. Nu este genul de bărbat în care aș vrea să se transforme vreunul dintre copiii mei. Și dacă nu iau măsuri acum, în curând va fi prea târziu.
